<body><script type="text/javascript"> function setAttributeOnload(object, attribute, val) { if(window.addEventListener) { window.addEventListener('load', function(){ object[attribute] = val; }, false); } else { window.attachEvent('onload', function(){ object[attribute] = val; }); } } </script> <div id="navbar-iframe-container"></div> <script type="text/javascript" src="https://apis.google.com/js/plusone.js"></script> <script type="text/javascript"> gapi.load("gapi.iframes:gapi.iframes.style.bubble", function() { if (gapi.iframes && gapi.iframes.getContext) { gapi.iframes.getContext().openChild({ url: 'https://www.blogger.com/navbar.g?targetBlogID\0754715424609476001834\46blogName\75%5Beasy+like+joi+morning%5D\46publishMode\75PUBLISH_MODE_BLOGSPOT\46navbarType\75BLACK\46layoutType\75CLASSIC\46searchRoot\75http://easylikejoimorning.blogspot.com/search\46blogLocale\75ro_RO\46v\0752\46homepageUrl\75http://easylikejoimorning.blogspot.com/\46vt\75-548811105556592057', where: document.getElementById("navbar-iframe-container"), id: "navbar-iframe" }); } }); </script>

[radio joi] 65

sâmbătă, aprilie 06, 2013 | Dan V.

La început mi-am dorit ca [radio joi] 65 să fie indie rock curat. Îţi jur. Fuseseră destule glitchuri stranii, destule electronici ermetice în ultimul timp pe aici. Apoi au venit duşurile de aprilie, North Borders-ul lui Bonobo, Overgrown-ul lui Blake şi o plimbare fără o direcţie anume, fără un entuziasm ori o energie anume prin aerul înecat subit în soare, după o săptămână cenuşie. Cât a fost lumină/playlist*, vreo jumătate de oră, a fost bine.


*Sugestie de servire: în Winamp, cu crossfade de 7 secunde.
[easy like joi morning] recomandă consumul (i)responsabil de muzică.

Etichete:


»

[radio joi] 63

sâmbătă, martie 02, 2013 | Dan V.


HG mi-a arătat aseară un moment live extraordinar: James Blake interpretându-şi ultimul său single, Retrograde, în catedrala din Roskilde, din estul Danemarcei. Poate că a fost de vină locaţia, o impresionantă catedrală din cărămidă aflată în patrimoniul UNESCO, ale cărei elemente gotice erau puse în valoare cu mare fineţe de zgârieturi albe şi roşii de lumină, poate oboseala acumulată în ultimele zile (dormisem undeva în jurul unei ore din ultimele 48), poate piesa în sine, genul acela de piesă aerată, apropiată, delicat condusă spre un climax reţinut, sau poate toate acestea la un loc, dar Retrograde m-a pălit drept în moalele capului.

Mă gândeam că de multe ori vorbesc despre anumite piese ca despre nişte emoţii intense concentrate, dar în cele aproape 5 minute pe care le are Retrograde nu cred că aş putea tranşa totul ca pe un simplu mănunchi de sentimente redus la o formă sonoră scurtă, ci mai degrabă un fel de glitch interior, un flash sentimental care îşi găseşte în muzică forma ideală. Şi mă minunam (oare pentru a câta oară?) cum o piesă atât de simplă şi curată, practic nedescriind, nedefinind nimic, fiind doar o suspensie temporală a spiritului, poate avea atât de mult ecou în cineva aflat la mii de kilometri.

Suntem în mod ciudat o specie la fel de muzicală pe cât suntem de lingvistică. Şi zic ciudat pentru că din punct de vedere strict biologic, producerea ori aprecierea unor note muzicale aleatorii ne e perfect inutilă. Recunoaştem ritmuri, tonuri, timbre, armonii ş.a.m.d., le (de)construim în minte şi, peste asta, răspundem emoţional acestor... zângăneli. Uneori se întâmplă să percepem muzica strict conceptual, dar să rămânem indiferent, deloc atinşi de ea, pe când alteori, chiar dacă nu înţelegem exact cum funcţionează mecanismul unei piese, să fim tulburaţi de aceasta. Unii văd culori când ascultă muzică ori miros muzica. Alţii au halucinaţii muzicale. Unora anumite piese le pot stârni crize epileptice. Altora le poate umple iar venele cu viaţă.

Nu că e al dracului de misterios? Schopenhauer considera că muzica nu exprimă niciodată fenomenul, ci esenţa intimă, interiorul fenomenului, voinţa însăşi. Ea descrie bucuria însăşi, suferinţa însăşi şi toate celelalte sentimente, ca să spunem aşa, în mod abstract. Ea ne dă esenţa lor fără nici un accesoriu şi, prin urmare, fără motivele lor. [...] Muzica, într-adevăr, nu exprimă din viaţă şi din evenimentele sale decât chintesenţa.

[radio joi] 63 porneşte tocmai de la aceste considerente. 5+1 piese ce păstrează direcţia electronică a ultimelor mixtape-uri, dar care sunt atent proporţionate, smooth, cumva nocturne, alese nu pentru un scop/loc anume, ci pentru o seară acasă, pentru o ieşire în pădure (ori de la duş), pentru plimbări matinale cu bicicleta, pentru bucătărie sau pentru ce-ţi mai vine prin cap. Un mixtape alcătuit spre amintirea unor lucruri care nu ţi s-au întâmplat niciodată, cu scopul de a stârni deja-vu-uri fără origini reale, de a te ajuta să înţelegi evenimente fără cauză, memorii fără persoane anume. O şedinţă rapidă de fonopunctură. La download, aici.


*Sugestie de servire: în Winamp, cu crossfade de 7 secunde.
[easy like joi morning] recomandă consumul (i)responsabil de muzică.

Etichete:


»

[порнография]

marți, februarie 26, 2013 | Dan V.


Pompeya - Foursome
S.B.A./GALA Records, 2012


We like love songs / sang by women, / we like radio stars, / we like ballads – / mood uneven – / volume up in the car, se destăinuiau Pompeya pe piesa ce închidea albumul de debut din 2011, Tropical. Şi zău dacă nu se simte acea degajare, acea naturaleţe, acea poftă nebună, sinceră de muzică în tot ce a adunat pagina lor de Bandcamp până acum. Trupa din Moscova, pe care am mai descris-o acum mai bine de doi ani aici, izbuteşte un sound care i-ar putea teleporta mai degrabă în dimensiunea unei plaje tropicale amfetaminizate, protejată de negura nopţii de neoane multicolore, decât de cea a unei ierni moscovite obositoare, prea lungi.

Pe cel de-al doilea disc Pompeya, Foursome, Daniil Brod, Denis Agafonov, Nairi Simonyan şi Sasha Lipsky Lipskiy şi-au dezvoltat cu multă abilitate reţeta lor seducătoare: Foursome a fost înregistrat şi produs de-a lungul unei luni magice petrecute în Los Angeles, la Bedrock Studios (pe unde au mai trecut BRMC, Beck, Yeasayer), şi are o cadenţă interioară extrem de funky, zemuind de synthuri pop optezicste, voci new wavey, riffuri curate, catchy, aranjate bogat, cu poftă, fierbinte.

Alternând între soporific, pe Brokn Window, şi aerobic, pe Пицунда (Picunda), Foursome sună ca şi cum ar fi side projectul indie pop Washed Out. E uneori dans de unul singur printre aparate electrocasnice, alteori leapşa cu spumă de baie cu prietenii cei mai intimi printr-o sală de duşuri comună dintr-un hostel budapestan. Era nevoie de venirea anotimpului ăstuia implacabil, plin de sevă creatoare numit primăvară ca să îl pomenesc pe-aici. Şi de teaserul acesta extrem de grafic/lubric de promovare a unui concert Pompeya în Novosibirsk, Rusia.


Foursome a fost lansat pe 29 martie 2012 şi poate fi ascultat (şi downloadat gratuit, piesă cu piesă, de) aici.

Etichete:


»

[telechinezie]

| Dan V.


Zulu Winter - Language
Play It Again Sam, 2012


Ascultând Language, albumul de debut Zulu Winter, am avut instantaneu senzaţia că Wild Beasts, Friendly Fires, Two Door Cinema Club şi, eventual, Chris Martin s-ar fi retras timp de o săptămână într-o căbănuţă, la marginea unui munte de pe o insuliţă veşnic verde a Scoţiei, pentru a-l compune şi înregistra. Spre surprinderea mea (şi, probabil, spre iritarea prietenelor celor 5 membri Zulu Winter), s-a adeverit că feelul acesta al meu era cât se poate de fondat: trupa din Oxford a explicat în interviuri cum că pentru Language au dus o de viaţă de monahi (indie), izolându-se aproape complet timp de un an înainte de a scoate la iveală piesele care aveau să alcătuiască albumul.

Lucrul acesta se simte din plin încă de la prima ascultare: Language e lucrat cu multă migală, însă nu ajunge în nici un moment să sune artificios. Ba dimpotrivă, are lejeritatea şi farmecul primei ninsori. E amestec ales de lumini şi umbre, de vapori fierbinţi şi gheţuri. A doua piesă de pe album, We Should Be Swimming, e zglobie, liberă, pe când Words That I Wield e extravagantă, dramatică. Chiar şi atunci când albumul dă semne că-şi pierde direcţia (de zbor), britanicii scot la iveală (încă) un detaliu frumos: penultima piesă, Never Leave, spre exemplu, e ternă, inexpresivă, însă ea lasă loc, la final, timp de mai bine de un minut, unui cor care cântă parcă la lumina ultimei lumânări de pe planetă we should be swimming (dând, astfel, o anumită circularitate LP-ului) şi care e apoi înghiţit treptat de atmosfera de gheaţă de pe People That You Must Remember.

Let’s Move Back to Front, din vina căreia regret că nu i-am prins live la Summer Well 2012 (chiar dacă Zulu Winter erau trupă de deschidere în ziua 2, i-am aşteptat poate mai mult decât pe The Stone Roses), se dezvoltă maiestuos, vie, pe fondul unui ritm foarte crisp creat din rimshots şi accente pe premier şi (oh, da!) cowbell şi al unei linii de xilofon ondulate graţios. Aproape telechinetic!


Language a fost lansat pe 14 mai 2012 şi poate fi ascultat în întregime aici.

Etichete:


»

[stări şi note ieftine] 10

joi, februarie 21, 2013 | Dan V.


:: La un moment dat în viitor se vor inventa nişte aparate concepute pentru a învăţa şi repeta sărutul, cu scopul de a opri din faşă orice formă de anxietate, orice presiune de dinaintea primului sărut adevărat. Li se vor spune autobuze.

:: Aş face un scurtmetraj despre un tânăr care sforăie foarte tare şi care, din această cauză, încurcă somnul/vieţile celor din apartamentul cu care trăieşte. Devine tot mai sâcâit de această problemă şi e hotărât să scape de blestemul sonor, astfel că undeva în mintea sa se produce un declic: ajunge să sforăie în timpul zilei, când încearcă să ţină o conversaţie cu cineva, şi să vorbească în somn.

:: Câteodată urc pe colţarul improvizat în balcon, ca să văd Piaţa Gării şi mai de sus. Când e să cobor, sar spectaculos, de parcă aş face inline skating. E un fel de parkour mai mic, de apartament. Parkourouts.

:: Dacă m-aş face MC, aş ezita între mai multe variante de nume de scenă: MC Prisaca, Parpalaca ori Cenacla.


:: Ce ţi-e şi cu civilizarea: ne-am mutat de la sat la sait.

:: Mi-aş face un site de evenimente bisericeşti, cred că ar avea mare succes într-o ţară atât de apăsat creştină. I-aş spune Church Life. Ar fi sincronizat cu un calendar de evenimente creat pe Facebook, dedicat sărbătorilor sau slujbelor săptămânale. S-ar încărca fotografii după fiecare astfel de eveniment ecleziastic, iar lumea şi-ar putea da tag la chip (sigur, ar trebui modificat puţin motorul de identificare al feţelor, ca nu care cumva ca Facebookul să propună spre tagging chipurile sfinţilor pictaţi pe sfânta biserică). Ar exista şi un cont Twitter auxiliar site-ului, unde se vor regăsi hashtaguri precise, ca pentru #vecernie ori pentru #postnegru, şi unde se va face microblogging intens: lumea va putea astfel afla cine a mai intrat în pronaos fără să fie nevoită să se întoarcă cu capul în timpul slujbei ori când trebuie să se trezească din scaun şi să vină în faţă, să se cuminece. Va fi şi o secţiune specială dedicată păcătoşilor unde, sub anonimat, userii vor putea posta diferite secrete ori păcate care îi macină, iar ceilalţi îi vor putea oferi lumânări virtuale dacă aceştia consideră că ar merita să fie absolviţi de greşeli. Iar la sfârşitul anului, sub egida site-ului, în parteneriat cu BOR, se vor organiza Church Life Awards, unde se vor acorda premii pentru, de exemplu, cea mai frumoasă catapeteasmă ori pentru cea mai tare slujbă underground.

:: Un prieten bun observa foarte fin cum la 25 de ani se simte ca o p...izdă proastă beată, pe tocuri. Nu cred că a punctat nimeni mai bine într-o maximă toate nesiguranţele, toate idealurile tembele, toate deraierile nocturne ale vârstei.

:: Îmi place să cred că apariţia albumului de debut al supergrupului Atoms for Peace pe cerul internaut mai devreme decât era planificat şi prăbuşirea meteoritului din Rusia de acum câteva zile nu sunt simple coincidenţe.

:: Un sărut de-al ei e ca un borcan de 800 de grame de compot de piersici. Multă pulpă, fluide dulci, poftă teribilă.

Etichete: , , ,


»

[albastru neon]

miercuri, februarie 13, 2013 | Dan V.


The Presets - Pacifica
Modular Recordings, 2012


Azi noapte am visat că eram în vizită la muzeul de artă contemporană din Piatra Neamţ (Ha. Ha.). Am fost condus printre exponatele împrăştiate de-a lungul şi de-a latul a trei etaje ale unei clădiri extrem de înguste de către doi ghizi extrem de joviali şi de prietenoşi - Michael Caine şi Morgan Freeman -, ca la finalul turului, la parter, în stradă, aceştia să mă salute cu voioşie, să-mi spună că mă mai aşteaptă la Piatra Neamţ, ca mai apoi să se sărute pofticios şi să intre înapoi în muzeu îmbrăţişaţi, în lumina gălbuie a unui soare de februarie târziu. Ca visul să fie complet, mi-ar fi plăcut ca fix atunci să înceapă de undeva, de sus, o piesă de pe Pacifica, ultimul album The Presets. Promises, prima mea alegere, e coloana sonoră perfectă pentru momentele veseloase aleatorii din an, o piesă care sună în mod simultan anacronic şi înaintea vremii, serioasă (în producţie) şi zglobie (în lipsa de direcţie/griji), cu acea energie necesară pentru a te propulsa în stratosferă, concentrată şi controlată cu siguranţă într-un caleidoscop sonor de 4:58 minute.

De la accente bubblegum pop, Pacifica trece rapid în zona progressive house/trance: cu toate versurile sobre (Let’s fall / all the way to Hell / why choose somebody else?), Fall e extatică, cere păduri de mâini în aer. Euforica Surrender e floor filler viclean, în timp ce digitribala Ghosts pare, dacă nu piesa de ieşit în club a echipei de rugby a Noii Zeelande, măcar cea mai bună replică australiană la Puşca şi cureaua lată  (sic!).

Pacifica, însă, nu e nici pe departe mănunchi de neoane fierbinţi, multicolore, ci există o anumită răceală dispersată în tot volumul LP-ului. Uneori acest lucru se simte în versuri (spre exemplu, pe A.O. vocalul Hamilton pomeneşte de plaje australiene preafrumoase unde poţi vedea turişti schizofrenici împuşcaţi de poliţişti ori de bătrânici ce mor singure, în frică, înconjurate de yuppies, baruri de cartier şi cocaină), iar alteori în alegerile de producţie (Cool iese din zona dance şi înclină spre electronici glaciale, genul de piesă pentru petrecerea de după petrecerea de după). Iar în acele momente de un calm (interior) apăsător, ajungi să îţi dai seama că la Piatra Neamţ nu e nici un muzeu de artă contemporană, că ghizii te salută cu drag pentru că aşa le cere fişa postului şi că se prea poate ca Morgan Freeman şi Michael Caine să nu mai prindă următorul film din universul Batman.


Pacifica a fost lansat pe 7 septembrie 2012 şi poate fi ascultat în întregime aici.

Etichete:


»

[radio joi] 62

marți, februarie 12, 2013 | Dan V.

Cred că efectele de delay şi reverb folosite în muzică au ceva din curiozitatea, din neliniştea, din intensitatea puseurilor exploratoare ale Începuturilor. Singuri pe kilometri întregi, unicul lucru pe care l-am fi auzit atunci, lăsând deoparte oftatul naturii, ar fi fost ecoul propriei voci. Ne-am fi auzit singurătăţile reverberând prin păduri vaste, prin văi impresionante, prin câmpuri cu vegetaţie luxuriantă. Probabil că în muzică se caută necontenit o tocmai acea spaţialitate, acea entuziastă rătăcire, fie ea şi controlată, pe care în supetribul supraaglomerat în care trăim ne este dificil să o (re)descoperim, respectiv, să o reproducem.

O prietenă mi-a spus că într-una din ultimele nopţi a trecut pe lângă mine şi că n-a îndrăznit să mă oprească şi să mă ia în vorbă. Îi păream adânc scăldat în muzica ce se scurgea din căşti. N-am văzut-o. Şi, cumva, cred că am păţit acelaşi lucru cu mai mulţi cunoscuţi în aceste ultime zile şi nopţi agitate. În acele momente de rupere sonoră completă de mediul înconjurător, mintea, încurcată (ori stimulată?) de miopia mea şi de reflexiile ciudate din lentile, în luminile amurgului, o ia pe arătură, se lăfăie în vuietul başilor, se îmbăiază într-o mare de ecouri bogate. Treptat, oraşul, care se desfăşoară din ce în ce mai defazat, devine setupul unei animaţii stop motion. Şi-atunci un drum de unul singur pentru, să zicem, un document inutil, devine videoclip/videotrip. O ieşire la cumpărături se transformă într-o confesiune către zeii personali. O aşteptare interminabilă la stop devine un prilej perfect pentru a te strâmba senin la cer, în ideea de a face photobombing de e să fie fotografiat taman colţul tău de lume/cartier, taman atunci, de către un extraterestru curios.

Nu mai suntem de mult singuri. E păcat uneori.




*Sugestie de servire: în Winamp, cu crossfade de 7 secunde.
[easy like joi morning] recomandă consumul (i)responsabil de muzică.

Etichete:


»

[hobo rocket]

luni, februarie 04, 2013 | Dan V.

A team of Japanese researchers have captured footage of a thought forming in the head of a zebrafish. They’ve only done this with the fish so far, but they are working to see other animals’ thoughts as well. The video utilizes a new technique: a super-sensitive fluorescent probe that detects neuron activity. So you can see the neuronal response of the fish to the sight of its prey. Basically you’re seeing a zebrafish think HUNGRY FOOD WANT. It’s a thought to which I can relate.
Charlie Morrigan, Thought Catalog
Sunt zilele acelea când îţi imaginezi cum culegi mango în podgoriile din Râmnicu Tulcea. Sau când stai şi te întrebi de câte bucătărese e nevoie pentru a schimba un chec. Când n-ai chef să-i inventezi cel mai frumos mesaj de bună dimineaţa şi mai degrabă i-ai trimite o reţetă luată de pe un blog drăguţ în care ai înlocui ingredientele cu vorbe de alint, dacă nu chiar cu prenumele. Când ai inventa un app pentru managementul eficient al perechilor de şosete pe care de regulă le rătăceşti prin sertare - CiorApp. Sau când ţi-ai folosi entuziasmul de după primul duş din zi ca să pui bazele unei afaceri - o pizzerie în Piaţa Gării care să se numească Piţa Gării. Când ţi-ai dori să mori şi să te reîncarnezi după-masă într-un cal oranj - un portocal. 

Iar apoi apare de nicăieri piesa asta şi eşti iar sus, printre stratocumulus.







Etichete: , ,


»

[joy mix] 14

duminică, februarie 03, 2013 | Dan V.

Viziteză site-ul meu preferat!

în bucăţele video aleatorii de 6 secunde.
Clipurile sar de la duckfaces la wedgies,
de la imagini preluate de la concerte cu puţină lume
la primele lecţii de tobe ale unui bebeluş.
Şi, desigur, ajung şi la mâţe. Multe.
Toate preluate live de pe Twitter,
pe măsură ce sunt postate folosind aplicaţia Vine.

Ia vezi:
Unii observă un koala drăguţ, alţii doar o bulină mare, kaki.


Nu-ţi mai face griji. Şi alţii greşesc.
Iartă-i, că nu ştiu ce fac. Şi vei fi iertat.
Dacă ştiu ce faci.

Nu-ţi mai face griji.

Nu-ţi mai face griji. Sesiunea e aproape gata.
(în Sfântul Efrem şi-n geometria descriptivă).

Nu mai e mult.
Şi merită.

Etichete:


»

[it's snowing and the aliens are singing]

| Dan V.

Zilele acestea am fost pentru prima dată în Hoia. Pe toată întinderea unei după-mese reci, cât am străbătut pădurea în lung şi-n lat, am fost surprins să întâlnesc mai mulţi câini decât vulpi, căprioare, mistreţi şi iepuri la un loc, mai mulţi oameni decât toţi extratereştrii dintr-un sezon întreg de X Files.

Într-un loc, printre copaci contorsionaţi, am găsit zăpadă albastră. Acuma, că era curaçao, colorant pentru ouă de Paşti ori urina unui romulan, ţine de relaţia pe care o ai cu Universul. Dacă eşti lejer şi deschis la poveşti dintre cele mai nebune şi mai aleatorii, atunci un copac crescut aiurea devine suport pentru bătut covoarele dintr-un OZN ori un bun pom de Crăciun pe o lună circulară de la marginea unei galaxii îndepărtate.

Cam aşa a fost şi cu concertul Sun Glitters de vineri seară. Dacă ai fi venit în Gambrinus Pub pentru un gig complet, ai fi fost dezamăgit. Dacă ai fi venit, însă, pentru o experienţă, pentru a te lăsa pradă unei aventuri muzicale de o oră pământeană, atunci seara ar fi luat cele mai surprinzătoare direcţii.

De după laptopul lui doldora de sample-uri stereo-luxuriante, înconjurat de beculeţe albe, agitate, Victor Ferreira, alias Sun Glitters, difuza voci sinistre între nebuloase, clustere stelare şi nori moleculari atent dezordonaţi, orbitând haotic în downtempo. Pendula când înspre (post-)dubstep, când înspre ambiental, ca undeva la mijloc să o dea înspre glitch. O fi Sound Glitters un proiect muzical în speţă de laptop, dar IDM-ul cu care cochetează nu e pastişă artificioasă, de debara după alde Aphex Twin ori Autechre. Pe deasupra, n-o ia spre zonele bizaroid-experimentale pe care mai sus-amintiţii le explorează uneori. Dimpotrivă, luxemburghezul pare mai degrabă interesat de frumuseţea, de emoţia pe care electronicul o poate evoca, respectiv stârni. Se aventurează în medii shoegaze cu mare curiozitate, amintind în anumite rânduri de Apparat ori de Telefon Tel Aviv, doar că e mult mai zgomotos. (Hm. Noisegaze?) Muzică de club improvizat într-o navă aflată în derivă la marginea unei galaxii îndepărtate.

Etichete:


»

[sad blocks, happy pussies]

vineri, februarie 01, 2013 | Dan V.

Russians have a different attitude about happiness than Americans do. According to one recent study, they tend to have darker, more negative thoughts. But they also worry less about those feelings, and thus experience fewer depressive symptoms than Americans. Russians may brood more, but they don’t dwell that much on their brooding. Americans, meanwhile, brood about their worrying and end up more depressed than the Russians.






Etichete: ,


»

[piesa de joi #83]

joi, ianuarie 31, 2013 | Dan V.

[CHVRCHES - The Mother We Share]









Piesa asta de joi vine cumva târziu. Am auzit The Mother We Share pentru prima dată în toamnă: nu mai fusesem aşa de încântat de o piesă synthpop doldora de glitchuri de la Lofticries încoace. Dar vroiam să fiu sigur: am un crush pentru piesa trioului din Glasgow ori pentru vocalistă? Căci, s-o spunem p-aia dreaptă: Lauren Mayberry e genul de minionă căreia abia ce îi stau căştile pe cap, dar care nu are frică de tobe; e încă uşor timorată în postura de frontgirl (Iain Cook, cel mai vârstă din grup - 38 -, chiar pomenea într-un interviu pentru BBC că, în toate trupele din care a făcut parte înainte de a deveni solista CHVRCHES, Mayberry a avut mereu ceva după care să se ascundă, că au fost tobe, că au fost clape), dar în 2012 şi-a terminat masterul în jurnalism, cu o lucrare de disertaţie pe tema imaginii feminităţii în revistele pentru femei (ba a luat şi un premiu cu 2 ani înainte de la Royal Environmental Health Institute pentru un articol simpatic despre piercings, sugerând la final că şi-ar face şi ea unul la un moment dat).

Dar, una peste alta, CHVRCHES e genul de trio de music freaks care şi-au pus V-ul în nume pentru că erau sătui să concureze cu Hristos pentru trafic pe Internet (Google a renunţat abia recent la a te redirecţiona spre Biserică atunci când cauţi trupa scoţiană) şi care au meciuri pe Facebook despre rechini - îţi zâmbesc ori vor să îţi mănânce capul? Iar The Mother We Share, care a fost compusă şi adusă la o formă finală în doar 48 de ore, e, lăsând la o parte mixul instant de synth-urile bogate şi "woah-oh"-uri catchy, apanajul lui Mayberry şi a vocii sale catifelin-fragile, care devine devine atât de intensă şi de vie live. Şi-atunci, cum să n-o iubesc pe Mayberry? Şi cum să nu-i iubesc pe CHVRCHES?


BONUS: We Sink, cu Martin Doherty la voce + un delicios accent glaswegian. Pariul meu pe 2013.

Etichete:


»

[radio joi] 61

joi, ianuarie 24, 2013 | Dan V.

Dacă tot am fost blocat în casă 2 zile, ceva pentru (şi inspirat de) simptomele asociate stărilor febrile intense, incluzând insomnie, pierderea noţiunii timpului, halucinaţii, sinestezie, stări disociative etc. La download, aici.

Plecăciuni lui Sîncră şi lui Dorin pentru inspiraţie.
[easy like joi morning] recomandă consumul (i)responsabil de muzică.

Etichete:


»

re:prezentare


Dan V.



mail [at] easylikejoimorning [dot] com

re:găseşte

re:curenţe

re:citeşte

re:direcţionare


 border=
 border=
 border=
 border=
 border=