Privesc tot mai des în gol. Fără să rumeg un gând anume, fără să şmirgheluiesc vreun gând iritant. Doar atât: fac un fade-out de la lumea înconjurătoare şi îmi atârn privirea în gol.
E una din micile fericiri, această suspensie temporară a privirii şi a minţii, posibilitatea de a contempla nimicul. Mi se pare o capacitate extraordinară, pe care, din cunoştinţele mele (încă limitate), o întâlnim doar între oameni. Doar noi putem privi în gol.
Universul acesta e numai pulbere şi zgomot. Ne distragem noi între noi şi ne agităm ca magma sub scoarţa pământului, aşa că astfel de momente de evanescenţă spirituală vin ca un balsam pentru interior şi sunt, totodată, un excelent exerciţiu de (auto)cunoaştere: atunci când privim în gol găsim frumoase, graţioase asemenea unui miracol lucruri altminteri banale precum un chibrit aprins în beznă, cercurile concentrice de pe un trunchi tăiat sau lumina de apus răsfrântă de creasta zimţată ca o bucată de hârtie ruptă stângaci a unor munţi pierduţi în zare. E ca-n filmul American Beauty, cu a sa antologică scenă cu punga pierdută în vânt. E, dacă vrei, o formă de deschidere spre miracol.
Aşa cum fredonăm piese care se potrivesc reliefului nostru spiritual, tot aşa fredonăm şi stări. Unii sunt mai depresivi, mai intimişti, mai radioheadish, alţii mai isterici, mai nevrotici, mai hardcore punk rockish. Unii going for the pill, alţii smiling, always chill. Însă unii doar tac, privesc în gol şi repetă nimicul în gând, în buclă.
BONUS: Despre oameni, ca vibraţii. Despre oameni, ca instrumente. ÎNTREBAREA BONUS: Tu când ţi-ai pierdut ultima dată timpul / mintea / răsuflarea?
Şi era cât pe ce să renunţ la piesele de joi. Iar apoi, într-o dimineaţă, mi-a venit ideea de a invita un artist consacrat să ne surprindă muzical cu melodiile sale preferate. Prima mea victimă, master of the keyboards în trupa Kumm, András Kovács, a fost foarte receptiv şi prietenos (drept pentru care îi mulţumim!) şi a venit cu o propunere audio demnă de coloana sonoră a unei călătorii intergalactice - numai bună pentru noi începuturi! Să-l ascultăm/citim pe András:
Ar fi vorba despre piesa Who Is They, a trupei The Morning After Girls, din Australia. Piesa figurează pe ultimul lor album, Alone (2009). E o trupă recent descoperită de mine (cu influenţe puternice The Dandy Warhols şi The Brian Jonestown Massacre), o trupă despre care nu prea s-a auzit încă. Piesa (ca şi multe alte piese de la ei) te fascinează prin simplitatea compoziţiei, practic nu există o melodie, un refren foarte clar la voce. Totul e luminos: îmi imaginez un zbor cu parapanta într-o dimineaţă însorită. :) Mi-aş dori să-i văd la un Stufstock, pe la răsărit. (Asta sună foarte hippie!) :)
BONUS: Recomand de la ei şi ultima piesă de pe album, Tomorrow's Time. Am stat mult între cele două melodii, dar ultima are dezavantajul că este foarte lungă, cu o pauză de câteva minute până se termină, un fel de hidden blabla.
Îmi place iarna. Dar nu asta, tomnatecă, soioasă, nefinisată, Made in China, cu frig cernut în stropi mărunţi, reci, de ploaie. Ci aceea care împrăştie alb de reclamă la detergenţi peste prea mult gri (echivalentul lui mai, difuzorul de verde) şi care îţi desenează în linii şi-n detalii extravagante, à la Picasso, flori de gheaţă pe geamuri. Îmi place pentru că scoate la iveală mofturoşii dintre oameni, pe-aceia care nu iubesc zăpada şi jocurile de derdeluş care înlocuiesc bătăile cu perne şi saci de dormit din restul anului. Totodată şi pe cei frumoşi, aceia care, după o plimbare pe străzile îngheţate, odată intraţi în casă, încă zgribuliţi, ştiu să aprecieze pocniturile subtile ale lemnului încă verde arzând în sobă sau, după caz, prelingerea căldurii, din element în element, în caloriferele vechi, de fontă, prin picuri sonori de apă fierbinte.
Îmi plac îndeosebi dimineţile de iarnă. Trezirea. Atunci când, încă buimac, scoţi un picior de sub plapumă, ca să testezi aerul din cameră şi ţi-l retragi rapid, cu un mic tremur, pentru a te ghemui şi mai bine sub coconul protector de poliester colorat. Şi leneveşti. Nu vezi nici un rost în a ieşi din casă: îţi ia mult prea mult să îţi iei atâtea şi atâtea haine pe tine.
BONUS: Despre calorifere înţelepte, pufnitoare. Despre frigidere cu probleme de personalitate. Despre geruri jucăuşe.
Bun. M-am trezit. Şi-acum? Cum să-mi dau seama încotro s-o iau dacă nu îmi pot aminti nici jumătate din locurile pe unde am fost?
Şi-o să-mi petrec ziua pedalând bezmetic în gol ca un asteroid isteric, undeva pe orbita determinată de pat + frigider + birou (conectat, invariabil, la reţeaua pierzaniei, Internetul), coordonatele vitale omului modern, încercând să îmi dau seama ce am de făcut sau ce aş putea face. Pe agenda mea (virtuală...) sunt notate 2 examene pentru mâine, cu atenţionare de cod portocaliu, iar eu mă gândesc doar la îngheţată...
[Ce urât sună cuvântul cârnaţ. Şi murătură. În schimb, ce prietenos şi jucăuş poate fi un cuvânt precum polologhie. Ori şugubăţ.]
E uimitoare pofta asta inexplicabilă de consumare, de petrecere a timpului, cu precădere în preajma unui termen limită pentru ceva cu care simţim că nu (mai) rezonăm şi care ni se pare o corvoadă, de o zădărnicie meschină. Boala acestor vremuri nu e, nici pe departe, nici sindromul refresh (acea sete nestăvilită care te ţine cu orele în faţa monitorului, dând refresh unei pagini pixelate, ca să vezi cine, ce a mai scris, ori care te înregimentează alături de miile ce clickari ce nu pot rezista până la finele unei zile fără să fi găsit ceva căruia să îi dea like, pentru a-l pasa mai apoi prietenilor), nici aşa-numitul sindrom de stres al secolului XXI (acea somnolenţă furioasă care te ţine cu orele cu faţa afundată între perne, snooze după snooze, ori care te înregimentează alături de miile de oameni ce nu pot rezista până la finele unei zile de muncă fără o cană mare de cafea). E de fapt această dorinţă de umplere a întreg timpului disponibil cu ceva (altceva)şi, astfel, de amânare a inevitabilului unei activităţi obligatorii.
Societatea actuală a găsit să îi acorde fiecărui membru al său un rol mic pe uriaşa scenă a lumii şi o grămadă de timp ca să îşi ducă prestaţia la capăt cu brio, zi de zi, şi, de ce nu, să şi-o îmbunătăţească, spre beneficiul tuturor (un poliţist să ne protejeze, un medic să ne trateze, un student să înveţe...). E curios (şi dureros, deopotrivă), cum avem mai mult timp ca niciodată şi cum nu reuşim să îl preţuim. Cronometrăm totul, fiece gest, fiece detaliu din agendă, amânăm datoriile noastre, ne lungim, ne pre(a)lungim şi ne regizăm timpul liber astfel creat, ca să nu pară totul complet pierdut (după caz, o partidă de snooker, o lectură uşoară, un film, o postare pe-un blog nehotărât). Iar apoi, pe ultima sută de metri, ne concentrăm toată energia şi facem tumbe şi şpagate şi ne zbatem ca nişte peşti cu pretenţii amfibiene, evident eşuaţi pe uscat, ca într-un dulce final să ne vedem scăpaţi, ieşiţi la liman (mă rog, în larg...). Iar atunci ce facem (iar)? Da, căutăm încă o metodă ca să ne pierdem timpul...
Îmi plac drumurile matinale spre casă, dintr-un local obscur ori de după ceva concert de subsol. Îmi plac mai ales ţiuitul neostoit din urechi, care parcă e o retransmisie a zgomotului de fond al Universului, şi acea senzaţie de imponderabilitate, plutirea în derivă până acasă pe străzile multe şi mute.
Pentru că, deşi nu-s fan (mai degrabă un fan mai mic, un fănel...), sunt absolut sigur că va fi grozav! Pentru the ordinary days (deh, sesiune), you need some extraordinary ways. Pentru că pitong. Pentru că vreau să ţopăi bezmetic pe Morsa:
© to sweetlynumbx
| »
